Dr. Raluca Neagu Movilă, medic primar ORL în cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgențe „Sf. Spiridon” din Iași, este unul dintre primii coordonatori regionali de transplant din România. ,,În 2005 am văzut un anunț în presa locală prin care se căutau coordonatori de transplant. Nu exista încă Agenția Națională de Transplant, iar eu nu știam exact ce presupune această activitate. M-am prezentat la interviu, au fost selectate trei persoane, dar pe parcurs au renunțat două dintre ele, au spus că nu pot să facă așa ceva toată viața. Eu am rămas și, în 2006, când s-a înființat Agenția Națională de Transplant și s-a scos postul la concurs, am început în funcția de consilier grad II, apoi am promovat la gradul I”, a povestit dr. Raluca Neagu Movilă, coordonator regional de transplant (regiunea Moldovei).
Dr. Raluca Neagu Movilă face parte din grupul de experți ai Ministerului Sănătății în domeniul transplantului și din comisiile de acreditare a unităților sanitare pentru activitatea de transplant de organe și țesuturi, inclusiv pentru Bănci de Țesuturi. În cadrul seriei de interviuri Oameni care salvează vieți, ea vorbește despre experiența acumulată și provocările întâlnite în peste două decenii de activitate dedicată transplantului.
Ce presupune concret rolul de coordonator regional de transplant?
La început eram doar cinci coordonatori în toată țara – la Iași, Cluj, București, Târgu Mureș și Timișoara. Inițial activitatea se făcea doar în orașele mari, în spitalele acreditate și cu logistică pentru declararea morții cerebrale. Noi trebuia să mergem prin spitale și să identificăm potențiali donatori. Din 2013, odată cu acreditarea mai multor spitale, au apărut și coordonatori locali, iar noi am devenit coordonatori regionali. Eu coordonez în prezent Iașiul, Suceava, Bacău, Piatra Neamț și Galațiul. În 2005 am făcut un curs de formare la Barcelona. Două luni mai târziu am identificat primul donator – o femeie de 45 de ani, mamă a trei copii, dintre care unul student la Medicină. În urma discuțiilor avute cu familia, aceasta a acceptat donarea de organe, iar cazul a fost foarte mediatizat. La acel moment lumea era foarte reticentă cu privire la donarea de organe și țesuturi. Am văzut pacienți transplantați care erau bine și fericiți și acest lucru m-a motivat enorm.
Cum arată o zi din viața dumneavoastră, având și activitatea de medic ORL, dar și cea de coordonator de transplant?
Activitatea medicală și transplantul îmi ocupă aproape tot programul. Coordonarea este o activitate care mă solicită foarte mult și este complicat, dar m-am obișnuit. Adesea se suprapune activitatea mea de coordonator de transplant cu gărzile mele de ORL. De multe ori trebuie să fac ambele lucruri simultan: dau telefoane, organizez, coordonez prelevări și apoi îmi continui activitatea clinică. Este solicitant, dar în timp am învățat să-mi organizez timpul și nu mai sunt singură – există o întreagă rețea de coordonatori locali. Având atâția ani de experiență în funcția de coordonator, știu ce am de făcut și știu care sunt momentele în care pot să încep să fac activitatea de coordonare. Dar, chiar și în concedii trebuie să rămân disponibilă pentru coordonare.
Ce sacrificii ați făcut pentru această activitate?
Coordonatorul este disponibil 24/7, 365 de zile pe an. Nu există concediu sau sărbătoare de Paști, Crăciun în care să nu răspund la telefon pentru un donator. N-a existat concediu să nu fiu sunată pentru un donator. La început eram singură și aveam copii mici, dar trebuia să merg noaptea la spital. A fost greu și pe plan personal, dar cu timpul s-au mai alăturat și alți colegi, iar acum este ceva mai ușor.
Care sunt cele mai mari provocări?
În primii ani era foarte dificil – nu existau dotări, trebuia să transportăm manual donatorii, să improvizăm. Acum există aparatură, ventilatoare, protocoale clare. Totuși, provocările rămân: uneori familiile își schimbă decizia în ultimul moment, alteori există contraindicații medicale descoperite intraoperator. Sunt situații dramatice, inclusiv refuzuri venite de la familie după ce echipele de prelevare erau deja pregătite să intre în sala de operație.
Cum decurge procesul de identificare a donatorilor?
Fiecare spital are coordonatorul lui și KDP. Eu țin legătura cu ei, verific acreditările, discut cu personalul ATI și conducerea spitalului. Procesul de identificare a donatorului e mai simplu acum, pentru că după atâția ani medicii implicați știu ce au de făcut, iar eu coordonez prelevarea și repartizarea organelor.
A existat vreun caz care v-a impresionat profund?
Sunt foarte multe, dar cele mai dificile sunt cazurile cu donatori tineri, victime ale unor accidente stupide. Îmi amintesc și situații dramatice, când familiile au refuzat, deși era șansa de a salva vieți sau cazuri de copii foarte mici – acelea sunt deosebit de greu de gestionat.
Cum reușiți să discutați cu familiile îndoliate?
E nevoie de psihologie și de experiență. Trebuie să identifici persoana potrivită cu care să vorbești și să oferi timp de gândire. Familia trebuie să fie informată corect, să vadă documentele și investigațiile. În general, oamenii sunt reticenți pentru că nu sunt informați. Tot felul de zvonuri neadevărate, care circulau despre copii răpiți cărora li se prelevau organe și erau aruncați la marginea drumului, nu fac decât să determine o reticență mare referitoare la donarea de organe. Noi întotdeauna când ne ducem să explicăm familiei despre donarea de organe și țesuturi, ne ducem cu documente, le arătăm investigațiile, astfel încât să ia o decizie în cunoștință de cauză. Oamenii trebuie să se informeze.
Care sunt satisfacțiile acestei munci?
Cele mai mari satisfacții vin atunci când vezi pacienți care trăiesc datorită unui transplant, care au primit un organ salvator și care au o rată de supraviețuire foarte bună. Îi întâlnești după ani de zile, sunt bine, pe picioarele lor, și îți spun mulțumesc. În astfel de momente simți că toate eforturile merită.
Care este mesajul dumneavoastră pentru publicul larg cu privire la donarea de organe?
Mesajul este simplu: transplantul înseamnă viață. Fără el, mulți pacienți nu ar avea nicio șansă. Sunt mulți oameni tineri, care au nevoie de un organ salvator, persoane care s-au născut cu boli genetice și pentru care singura șansă la viață este transplantul. Românii trebuie să fie informați și să înțeleagă că decizia de a dona poate salva vieți. Îi îndemn să fie de acord cu donarea de organe și țesuturi și dacă au dubii să caute informații din surse credibile, așa cum este Agenția Națională de Transplant.
