Dr. Anca Rotaru este medic primar în Anestezie și Terapie Intensivă (ATI) și coordonator regional de transplant București în cadrul Agenției Naționale de Transplant. Lucrează de ani de zile la granița fragilă dintre viață și moarte, unde fiecare decizie contează. Mamă a doi copii și pasionată de lectură, dr. Anca Rotaru aduce în activitatea sa nu doar profesionalism și dedicare, ci și o profundă empatie pentru oameni și poveștile lor.
În perioada 2018–2024, Anca Rotaru a fost coordonator intraspitalicesc de transplant la Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. N. Oblu” Iași. Din august 2025 este coordonator regional de transplant București.
Ce v-a determinat să vă implicați în activitatea de transplant?
Dorința de a salva vieți. Specialitatea mea de bază este Anestezie și Terapie Intensivă, o specialitate în care ne luptăm cu moartea zi de zi. Uneori câștigăm, lucru care ne bucură enorm. Alteori, din păcate, pierdem, iar acest lucru ne frustrează, ne împovărează și ne face să ne simțim neputincioși.
Primul nostru gând, ca medici, este întotdeauna salvarea vieții pacientului din fața noastră. Abia în momentul în care realizăm că pentru acel pacient nu mai putem face nimic, luăm în calcul salvarea altor vieți, astfel încât dintr-o tragedie să se nască ceva bun, ceva profund uman și creștinesc. Ce poate fi mai creștinesc decât să-ți ajuți semenii?
Care sunt cele mai mari provocări pe care le întâmpinați în activitatea de transplant?
Cea mai mare provocare este, fără îndoială, discuția cu familia. Este extrem de greu să iei cuiva orice speranță. Să te uiți în ochii lor, a aparținătorilor și să le explici că persoana iubită este decedată, deși inima încă bate, și să le ceri să ia o decizie legată de donarea de organe.
Aș prefera să fac orice altceva, dar nu acest lucru. Însă o fac pentru că, în acest fel, oferim o șansă unor oameni care, în lipsa unui transplant, așteaptă să moară în scurt timp.
Cum decurge procesul de identificare a unui potențial donator și coordonarea unei acțiuni de transplant?
În momentul în care un pacient prezintă semne clinice care indică moartea cerebrală, se demarează procesul de declarare a morții cerebrale, conform legislației naționale. Este un proces complex, care presupune o baterie de teste riguroase, repetate la intervale de timp stabilite în funcție de vârsta pacientului. Aceste teste sunt evaluate de o echipă de medici primari, care confirmă sau infirmă diagnosticul de moarte cerebrală.
Dacă moartea cerebrală este confirmată, medicul curant ATI sau KDP anunță familia. După aceea coordonatorul intraspitalicesc de transplant este chemat pentru a purta discuția cu familia despre posibilitatea donării de organe. În cazul în care familia își exprimă acordul, coordonatorul intraspitalicesc anunță coordonatorul regional de transplant.
Coordonatorul regional, împreună cu coordonatorul național de transplant, face legătura între centrul de prelevare și centrele de transplant și organizează întreaga acțiune. După ce familia a luat această decizie dificilă, începe o luptă extrem de complexă, contra cronometru, pentru că, în lipsa funcției cerebrale, celelalte organe cedează rapid, unul câte unul.
Centrele de transplant trebuie să stabilească compatibilitatea pacienților, aceștia trebuie anunțați, chemați la spital și pregătiți pentru intervenție. Pare simplu, dar în realitate este un proces extrem de laborios și de durată.
Există un caz care v-a impresionat profund în cariera dumneavoastră?
Toate cazurile mă marchează și mă întristează. Ca și coordonator, nu doar că începi discuția cu familia luându-le orice speranță legată de salvarea persoanei iubite, dar le ceri și să doneze organele acesteia pentru a salva alte vieți. Acest lucru omoară de fiecare dată câte puțin din tine.
Mă uimește constant puterea acestor familii, care reușesc să își amâne propria durere și găsesc resursele necesare pentru a reda speranță unor oameni necunoscuți, aflați în suferință.
Un episod care mă doare până astăzi este săptămâna în care am avut doi donatori pediatrici – doi copii de vârste apropiate de ale copiilor mei. Dimineața erau perfect sănătoși, iar seara deveniseră donatori de organe. M-am întrebat atunci, zi de zi, dacă eu aș avea tăria acelor părinți.
A fost o săptămână epuizantă pentru întreaga echipă. Am rezistat cu un singur gând: datorită acelor gesturi, doi copii au primit inimi noi, doi au primit plămâni și au scăpat de senzația permanentă de sufocare, doi au primit ficat, patru au scăpat de dializă, patru au putut vedea din nou sau pentru prima dată, iar unui copil nu i-a mai fost amputat piciorul datorită unei grefe osoase. Și lista continuă.
Cum reacționează familiile potențialilor donatori și cum le oferiți sprijin?
Cum poți reacționa când afli că sora, fratele, părintele, copilul, soțul sau soția a murit? Este dramatic de fiecare dată.
Îi asigurăm că înțelegem magnitudinea gestului pe care îl fac și că această decizie trebuie luată în familie, nu să devină povara unei singure persoane. Invariabil apare întrebarea: „Și chiar nu se mai poate face nimic?” Le explic că, dacă ar exista măcar 0,0001% șanse să mai putem face ceva, nu am purta această conversație.
Înainte de a fi medici, suntem oameni. Înțelegem de ce unele familii nu pot lua această decizie și suntem profund recunoscători și ne înclinăm cu respect în fața celor care găsesc puterea de a dona organe și de a salva vieți.
Care sunt cele mai mari satisfacții ale muncii dumneavoastră?
Singura satisfacție adevărată este să aflu că primitorii organelor au o evoluție bună și că am contribuit la salvarea unor vieți. Acest lucru face ca toate sacrificiile și timpul petrecut departe de familie să merite.
Ce sacrificii presupune această activitate?
Cel mai important lucru pe care îl sacrific este timpul petrecut cu familia. Partea noastră preferată a zilei este cina – este singurul moment în care suntem cu toții în același loc. Ne adunăm în jurul mesei, mâncăm și povestim.
Din păcate, uneori, coordonarea de transplant îmi răpește aceste momente.
Ce mesaj aveți pentru oamenii care sunt reticenți în privința donării de organe?
I-aș îndemna să se pună în locul primitorilor și al familiilor acestora. Să se gândească cum este să aștepți, zi de zi, cu speranța că cineva va găsi puterea să îți redea viața.
Mâine, oricare dintre noi poate ajunge pe lista de transplant. Gândiți-vă la oamenii pentru care acest gest este ultima șansă. Gândiți-vă că o parte din cel drag poate trăi mai departe. Personal, nu aș irosi niciodată organe, dacă mi-ar sta în putere!
