Oana Pitea este unul din cei șase coordonatori regionali de transplant din România. Are 42 de ani, este medic specialist în anestezie și terapie intensivă la Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu-Mureș. Din anul 2019 este coordonator regional de transplant pe regiunea Mureș își împarte timpul între viața de familie, fiind mama a doi copii de 2 ani ș 6 ani, profesia de medic anestezist și activitatea din munca de coordonator regional care nu are un program prestabilit.
,,Eu simt că sunt parte dintr-un adevărat miracol, fiind persoana care poate transforma la modul real moartea în viață. Atunci când văd că suferința se poate transforma în speranță, iar tragedia se poate transforma într-un gest vindecător, știu sigur că meseria mea are sens”, a mărturisit dr. Oana Pintea într-un interviu pentru Agenția Națională de Transplant (ANT).
- Ce presupune rolul unui coordonator regional de transplant?
În primul rând, suntem șase coordonatori regionali dispuși astfel încât să acoperim întreaga țară. Rolul nostru este să asigurăm buna funcționare a spitalelor din regiune în ceea ce privește transplantul. Noi suntem cei care coordonăm, la nivel de regiune fiecare acțiune de prelevare de organe sau țesuturi și fiecare transplant, iar din acest considerent suntem la datorie permanent, 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână. Asta pentru că donatorii pot să apară în orice moment și nu ne putem permite să luăm această șansă de la cineva, fie donator, fie beneficiar al unui transplant.
Pe lângă asta, suntem responsabili de colectarea datelor privind toți donatorii reali sau potențiali din regiune și transmiterea lor către Agenția Națională de Transplant, respectând, desigur normele privind protecția datelor. Astfel avem permanent o evidență a donatorilor.
Pe lângă asta, putem prelua oricând rolul unui coordonator intra-spitalicesc. În acest caz, discutăm cu familiile potențialilor donatori pentru a obține acordul de donare, ne asigurăm că centrele de transplant primesc toate informațiile necesare, în timp util și asigurăm buna funcționare a acțiunilor de prelevare de organe sau țesuturi din respectivul spital.
Avem un rol important în promovarea donării de organe și încercăm să ne implicăm în activități prin care să informăm corect populația despre tot ce înseamnă transplant.
- Ce v-a determinat să vă implicați în activitatea de transplant?
Am fost mereu atrasă de acest domeniu oarecum de nișă. Încă din timpul facultății și apoi al rezidențiatului am intrat în contact cu primele prelevări de organe și am fost fascinată de modul în care un organ poate fi îndepărtat dintr-un corp decedat și implantat într-un alt corp în care să funcționeze perfect normal. Atunci când am primit informația despre acest post, de coordonator regional de transplant, post care tocmai se eliberase, nu am ezitat să mă înscriu și să particip la concurs, pe care l-am și promovat. Am fost atât de determinată să fac acest pas, încât am făcut drumul de la Tg-Mureș la București, unde a avut loc examenul, cu fiica mea care la vremea aceea avea trei săptămâni. A fost, evident, una din cele mai bune decizii din viața mea pentru că iubesc munca mea!
- Cum arată o zi de muncă din viața dvs.?
Îmi este greu să descriu o zi din viața de coordonator pentru că programul nu e unul constant, tipic. În fiecare dimineață, primul lucru pe care îl fac este să verific telefonul să văd dacă am vreun apel peste noapte de la vreunul din spitalele din zonă. Se întâmplă rar astfel de situații, dar verific oricum. În cazul în care știu că este un donator potențial pe undeva, telefonul meu rămâne deschis peste noapte pentru a putea fi contactată permanent.
Am apoi munca de medic ATI de la 8:00 la 14:00, cu toate provocările ei. Norocul meu este că, fiind medic ATI, particip în fiecare zi la vizita pe secție. În timpul acestei vizite văd fiecare pacient comatos și pot să am o evidență clară a tuturor pacienților care ar putea fi diagnosticați cu moarte cerebrală. Dacă vreun pacient are semne clinice care sugerează acest diagnostic, anunț KDP-ul (key donation person).
După orele de muncă pe secție, urmează munca de coordonator regional, timp în care pun în ordine hârtiile, fac raportări, sun coordonatorii celorlalte spitale să mă interesez de eventuali potențiali donatori. Am observat că, făcând asta îi țin pe toți în priză și reușim să identificăm mai mulți potențiali donatori.
Așa arată o zi tipică, dar munca de coordonator regional nu are un program prestabilit. Dacă este un donator, munca practic începe de la identificarea lui și se finalizează după prelevare, în cel mai fericit caz. Asta poate însemna un weekend întreg, zile de după garda de la ATI, zile de sărbătoare sau oricând e nevoie. Nu îmi permit să pierd niciun potențial donator, pentru că fiecare din ei poate însemna șansa la viață a unui pacient. Ceea ce îmi doresc e ca atunci când ajung acasă, la familia mea, să fiu împăcată că am făcut tot ce am putut eu ca pacienții care au nevoie de un transplant să aibă șansa reală la viață.
- Care sunt cele mai mari provocări pe care le întâmpinați în activitatea de transplant?
De departe munca cu oamenii e cea mai dificilă. Și aici mă refer la interviul cu familia. Este foarte dificil să abordezi o familie care tocmai a aflat că părintele, fratele, copilul sau soțul său a decedat și să le ceri să te ajute să salvezi alte vieți prin donare. Din păcate, nu mereu este suficient timp ca ei să proceseze pentru că odată declarată moartea cerebrală, corpul uman se stinge destul de repede, iar starea organelor se deteriorează și nu mai sunt eligibile pentru transplant. Este o fereastră scurtă între momentul declarării decesului pe criterii neurologice și o eventuală prelevare a unor organe cu șanse reale de a funcționa.
Este uneori și o epuizare emoțională pentru că e dificil să te întorci acasă, la copiii tăi după ce ai vorbit cu o mamă care a spus DA donării de organe după ce și-a pierdut copilul. Știi că ai ajutat la salvarea altor vieți și asta este o mângâiere, dar tot este epuizant emoțional să stai în fața unui părinte care a pierdut un copil și să îl convingi că merită să dea o șansă altui pacient.
După ce familia își exprimă acordul, este o muncă contra cronometru ca toate echipele să se sincronizeze, să nu lipsească nimic din sala de operații, să decurgă totul în cele mai bune condiții, iar organele să ajungă in sala de transplant în cele mai bune condiții, în timp optim.
,,Îmi place să citesc, să ies în natură. Îmi plac expedițiile pe munți înalți și abia aștept să reiau această activitate. Iubesc să călătoresc și să descopăr locuri și obiceiuri noi. Îmi plac excursiile pe motocicletă.”
- Ce sacrificii presupune această activitate?
Munca aceasta nu se termină niciodată, nici în weekenduri, nici de sărbători, nici chiar în vacanțe. De nenumărate ori am fost nevoită să anulez weekenduri cu familia pentru că a fost nevoie de mine la spital pentru o prelevare. Am dat zeci de telefoane și am încercat să fac ca totul să se desfășoare bine, din vacanță. Noi rar ne luăm cu adevărat concediu de la această muncă. Am colegi cu care am ținut legătura telefonic, ei fiind plecați din țară.
Apoi este sacrificiul emoțional. Ești permanent prins între viață și moarte. Pendulezi de la agonia pierderii unui pacient la extazul de a fi redat o nouă viață. Ești mereu liantul dintre viață și moarte și știi că dacă te oprești sau faci o pauză, un pacient își poate pierde șansa la transplant și la viață.
Munca aceasta nu se poate face ca la carte, pentru că trebuie să fii uman și asta poate însemna altceva de la un caz la altul. Trebuie să fii uneori psiholog, să ajuți omul din fața ta să proceseze moartea cuiva drag, alteori trebuie să fii preot, să explici cât de altruist este acest gest și cum donarea de organe poate aduce mângâierea familiei și ispășirea sufletului celui decedat. Nu înveți niciunde cum exact sa abordezi o familie, ci te adaptezi din mers.
- Cum decurge procesul de identificare și coordonare a unui transplant ?
Identificarea potențialului donator se face in secția de Terapie Intensivă, în cazul unor pacienți cu leziuni cerebrale catastrofale, care au dus la pierderea funcției creierului. Odată identificați ca potențiali donatori, aceștia sunt preluați de medicul responsabil cu declararea și menținerea potențialului donator (KDP). Se fac o serie de teste, conform unui protocol național foarte bine structurat prin care se demonstrează fără echivoc faptul că și-a pierdut creierul funcționalitatea.
Următorul pas este abordarea familiei, care este anunțată despre decesul pe criterii neurologice. Apoi, la scurt timp, coordonatorul de transplant poartă o discuție cu familia, prin care le explică faptul că ruda lor este eligibilă de dona organele unor semeni aflați în suferință și care pot avea șansa la viață cu un transplant. Li se cere acordul pentru fiecare organ sau țesut donat. Se anunță apoi medicul legist, dacă decesul a avut o cauză violentă (accident rutier, traumă de orice fel) pentru a ne asigura că o prelevare de organe și țesuturi nu ar compromite în vreun fel autopsia medico-legală.
Se face apoi un bilanț complet al tuturor organelor pentru care familia și-a dat acordul, cu examinări paraclinice, de laborator, imagistice.
Coordonatorul de transplant anunță apoi Agenția Națională de Transplant despre existența unui donator și se ia legătura cu Centrele de Transplant. Alocarea organului se face pe mai multe criterii medicale care țin de compatibilitatea cu primitorul, gradul de urgență, datele antropometrice ale donatorului și ale primitorului.
Se stabilesc apoi echipele care vor participa la prelevare și șeful echipelor de prelevare, care este, de regulă, medicul cu cea mai mare experiență în astfel de operații. Se organizează transportul echipelor de prelevare spre spitalul donator. Se pregătește o sală de operații. Se sincronizează echipele de prelevare cu cele de transplant.
Operația de prelevare are loc într-o sală de operații, cu respect față de pacientul decedat. Organele se conservă în soluții speciale și se transportă în cel mai scurt timp posibil către Centrele de Transplant.
Fiecare organ ajunge la pacientul desemnat, iar intervenția de transplant se realizează în regim de urgență.
Urmează apoi un follow-up în care coordonatorul este anunțat de succesul transplantului și, la cererea familiei donatorului, aceștia pot fi informați că au reușit să salveze vieți, fără a divulga datele de identificare ale pacienților transplantați.
Este un proces care trebuie să fie precis, dar și uman. Este o cursă contracronometru în care orice ezitare poate costa vieți.
- Ce caz din cariera dvs. v-a impresionat profund?
Fiecare caz m-a impresionat! Totuși, ca să răspund la întrebare și să aduc o notă optimistă, voi povesti cazul unei paciente de 84 de ani, care a fost mult timp cea mai în vârstă donatoare din țara noastră. Pacienta a suferit un accident cerebral catastrofal. După declararea morții cerebrale, familia ei, adică nepoții, au fost de acord, cu lacrimi în ochi să îi doneze organele. M-a impresionat faptul că, deși avea o vârstă înaintată, familiei i-a fost greu să accepte trecerea ei în neființă, semn că a fost o persoană bună, care a trăit frumos. Apoi m-a impresionat că această femeie și-a crescut frumos copiii, apoi nepoții și, după ce aceștia au ajuns pe picioarele lor, ea a reușit ca prin moartea sa să salveze și alte vieți. A fost unul din acele cazuri care și-a lăsat clar o amprentă asupra întregii mele cariere de coordonator de transplant.
,,Nu avem parte de recunoștința pacienților transplantați cum au parte cei care participă la transplantul efectiv, dar știu că undeva în sufletul lor există un mulțumesc nerostit și pentru noi”.
- Cum reacționează, de obicei, familiile potențialilor donatori?
Reacțiile familiilor în fața propunerii de donare sunt foarte diferite, fiind influențate de factori religioși, culturali, emoționali. Sunt familii care acceptă și înțeleg greu diagnosticul de moarte cerebrală. Mulți confundă susținerea artificială cu viața reală sau starea de comă cu moartea cerebrală. Este datoria medicului curant cu care s-a creat o legătură anterior, sau chiar a KDP-ului să explice aceste diferențe și de ce diagnosticul de moarte cerebrală este egal cu cel de deces.
Sunt familii care ne privesc cu neîncredere din cauza miturilor care circulă. Sunt temători că donarea ar fi ilegală, că organele ar putea fi vândute. Este datoria noastră să le risipim aceste temeri prin răspunsuri sincere la toate întrebările.
Din cauza blocajului emoțional determinat de durere, sunt familii care refuză categoric în prima fază, dar care revin apoi asupra deciziei. Aceste situații sunt cele în care se vede cel mai bine experiența și măiestria unui coordonator de transplant.
În ultima perioadă am întâlnit tot mai multe familii care au acceptat rațional, dar cu suferință. Aceștia găsesc alinarea în gestul altruist, în gândul că din suferința lor se poate naște viață, iar o bucățică din ruda lor va merge mai departe în viață prin altă persoană.
Uneori vin familii care sunt pregătite pentru această discuție și atunci este destul de simplu. Ei se așteaptă la acest diagnostic și cunosc opțiunile pe care le au. Decizia lor e mai ușoară, dacă pacientul și-a exprimat dorința de a deveni donator încă din timpul vieții.
Interviul cu familia este de departe cea mai dificilă parte a muncii de coordonator. Asta pentru că nu e vorba doar de informare medicală, ci de acomodare a suferinței, de respectare a durerii și de facilitate a unui gest altruist. Putem oferi un sprijin real și autentic prin construirea unei relații bazate pe încredere, prin explicarea clară și empatică a diagnosticului de moarte cerebrală, fără foarte multe detalii tehnice dacă acestea nu sunt cerute, prin respectarea momentului durerii. De asemenea, putem valida emoțiile, oricare ar fi ele. Daca răspunsul este unul negativ, apreciem faptul că ne-au ascultat și lăsăm deschisă o portiță în cazul în care se răzgândesc. Putem să oferim sens și speranță, povestind despre pacienții salvați prin transplant prin decizia altor familii aflate în aceeași situație. E important să le oferim sprijin și după decizie, printr-un telefon de mulțumire o informare despre reușita transplanturilor (păstrând anonimatul pacienților) poate fi foarte apreciat.
Dacă e să rezum la două cuvinte, acestea ar fi: autenticitate și sinceritate.
- Care sunt cele mai mari satisfacții pe care vi le oferă munca de coordonator regional de transplant?
Într-o meserie atât de intensă și consumatoare cum e cea de coordonator de transplant, satisfacțiile nu sunt zilnice, dar atunci când apar sunt autentice și de neuitat.
Eu simt că sunt parte dintr-un adevărat miracol, fiind persoana care poate transforma la modul real moartea în viață. Atunci când văd că suferința se poate transforma în speranță, iar tragedia se poate transforma într-un gest vindecător, știu sigur că meseria mea are sens. Lumina care apare în ochii unei familii când le spun că fiul/sora/mama/soțul lor a salvat trei/patru sau cinci vieți este semnul că ceea ce fac nu ajută doar pacienții în suferință care au nevoie de transplant, ci si familia îndoliată a donatorului să proceseze doliul într-un alt mod.
Nu avem parte de recunoștința pacienților transplantați cum au parte cei care participă la transplantul efectiv, dar știu că undeva în sufletul lor există un mulțumesc nerostit și pentru noi.
Să am puterea de a da înapoi umanității speranța, încrederea și chiar viața este cea mai mare mulțumire a muncii mele de coordonator de transplant.
- Ce mesaj aveți pentru oamenii care sunt reticenți în privința donării de organe și țesuturi?
Donarea de organe nu e o obligație, nu e un gest impus, nu e o datorie, este întotdeauna o alegere. Nu trebuie să fie de acord cu donarea, trebuie doar să înțeleagă. Iar ca să înțeleagă au nevoie de informații clare, nu de mituri. Noi suntem aici să le clarificăm orice nelămurire, astfel încât să facă alegerea în mod conștient și informat.
Donarea de organe nu e despre moarte, ci despre speranță, despre ceea ce lăsăm în urma noastră. Sa fii donator de organe e o onoare, un privilegiu. Cu siguranță cu toții murim, dar doar o mică parte din noi au privilegiul de a putea dărui viața mai departe!
